Wednesday, November 02, 2005

MIrcea Eliade- "Mitul reintegrarii"

Astăzi s-a întâmplat să îmi cadă în mână un volum de Mircea Eliade „Mitul reintegrării”, volum care mi-a plăcut la nebunie. Nu este unul dinte studiile importante ale sale ci un volum apărut în 1942 la editura Vremea. Acesta cuprinde 2 eseuri diverse dar care sunt legate cumva de o temă comnună: integrarea fiinţei umane în fiinţa cosmosului.Încă de la prima pagină atenţia mi-a fost captată de un comentariu asupra dramei „Faust” de Goethe. Eliade se opreşte de fapt asupra primei părţi, „Prolog im Himmel” concentrându-şi atentenţia asupra relaţiei dintre Mefisto şi Dumnezeu şi practic de la acest comentariu îşi începe tezele.În ansamblu se poate zice că Eliade elaborează aici o dizertaţie metafizică originală întrucât foloseşte ca argumente şi dovezi religiile orientale, mai cu seamă, anumite aspecte din aceste religii. Din punct de vedere filosofic concluzia la care Eliade ajunge ar fi aceea că între viaţă şi moarte conflictul este aparent, la fel cum aparent este conflictul dintre Bine şi Rău. Şi viaţa şi moartea, şi Binele şi Răul sunt doar aspecte consecutive ale aceleiaşi realităţi unice, inaccesibile experienţei umane.Ideea nu este neapărat nouă întrucât ea ajunge la Eliade de la Nicolaus Cussanus care a fost artizanul celebrului concept coincidentia oppositorum. Eliade elaborează mult mai exact această teorie decât marele renascentist şi o îmbogăţeşte cu nenumărate exemple din mitologiile orientale.Cartea vorbeşte apoi în cea de a doua parte despre diferitele infăţişări ale mitului androginului din epoca moderna, dar pe mine m-a impresionat mai mult prima parte, care din punctul meu de vedere ar putea sta la baza elaborării unui nou mod de a concepe metafizica recurgând la mitologie, întrucât având în vedere că metafizica este căutarea principiului prim, aceasta se intersectează cu mitologia, sau, mai bine zis, cu fenomenologia religiilor.

Italiano

Oggi mi è caduto nelle mani un volume di Mircea Eliade "Il mito della reintegrzione", volume che mi è sembrato geniale. Questa non è una delle opere più importante di Eliade, ma un volume che ha visto la luce nel 1942. Quest'opera contiene 2 lavori diversi ma legati da un tema comune: la intgegrazione dell'essere umano nell'essere del cosmo.

Sin dalla prima pagina, la mia attenzione è stata captata da una exegesì di "Faust" la ben conosciuta comedia di Goethe. Eliade si ferma infatti sulla prima parte "Prolog im Himmel" comentando la relazione tra Dio e Mefisto, e pratticamente da questo comento lui comincia ad elaborare le sue tesi.

Si può dire che Eliade elabora una disertazione metafisica molto originale in quanto lui usa come argomenti diversi aspetti delle religioni orientali. Dal punto di vista filosofico, la conclusione di Eliade è che il conflitto tra la morte e la vita è solo apparente, così come apparente è anche il conflitto tra il Bene e il Male. La morte, la vita, il Bene e il Male sono aspetti consecutivi della stessa realtà unica, inaccesibile all'esperienza umana. Questa tesi non e di per sè una tesi nuova in quanto arriva a Eliade da Nicolo Cussano, il artiggiane del celebro concetto "coincidentia oppositorum". Il merito di Eliade è che lui arricchisce questo concetto con molti esempi presi dalle diverse mitologie orientali.

Penso che questo libro sia geniale in quanto potrebbe essere una nuova impostazione metafisica, usando la fenomenologia delle religioni, perché anche la metafisica e anche la religioni hanno qualcosa di comune, in quanto cercano di raggiungere il principio primo, ovvero Dio.

Dan Patrasacu

0 Comments:

Post a Comment

<< Home